Antrenament, odihnă, terapie, un program de mișcare bine conceput – la prima vedere, par îndeplinite toate condițiile pentru progres și recuperare. Și totuși, uneori organismul nu răspunde așa cum ne-am aștepta: progresul stagnează, o leziune reapare, efectul terapiei este doar temporar sau persistă durerea ori apar tulburări de somn.
În asemenea situații, poate fi util să privim dincolo de locul în care se manifestă problema și să ne întrebăm ce anume ar putea să o întrețină.
Recuperarea nu depinde doar de raportul dintre antrenament și odihnă. Stresul cotidian, calitatea somnului, solicitarea psihică și capacitatea organismului de a se reface formează un sistem de factori interconectați.
Recuperarea înseamnă mai mult decât odihnă
Când vorbim despre recuperare, ne gândim adesea în primul rând la timpul de odihnă dintre antrenamente. Pentru organism însă, procesul este mult mai complex.
Nu contează doar intensitatea efortului fizic, ci și ceilalți factori de stres la care suntem expuși, durata și calitatea somnului, precum și măsura în care organismul are răgazul necesar pentru a reveni la o stare de echilibru.
De aceea, progresul așteptat poate întârzia chiar și atunci când programul de antrenament sau de terapie este bine conceput. Programul de mișcare poate fi adecvat, dar solicitarea totală a organismului poate fi deja prea mare pentru ca acesta să se adapteze optim.
Stresul nu este neapărat dăunător
Avem tendința să privim stresul exclusiv ca pe ceva negativ, deși el face parte în mod firesc din viață. Însuși antrenamentul reprezintă o formă de stres. Organismul se poate adapta la un nivel adecvat de solicitare, iar această adaptare face posibil progresul. Așadar, important nu este să evităm orice formă de stres, ci să asigurăm suficient timp de recuperare după efort.
Problemele pot apărea atunci când între solicitările succesive nu mai există suficient timp sau spațiu pentru recuperare. Nevoia de a ne adapta permanent poate deveni treptat o povară tot mai mare pentru organism. În acest context se vorbește și despre încărcătura alostatică: povara cumulată care se poate forma atunci când organismul este nevoit să răspundă în mod repetat la situații stresante, pe o perioadă îndelungată.
De aceea, este dificil să stabilim un prag unic dincolo de care stresul devine, brusc, „prea mult”. Mai important este să înțelegem ce reprezintă o solicitare de durată pentru fiecare persoană, cum reacționează organismul ei și în ce măsură reușește să se refacă ulterior.
Suprasolicitarea nu se manifestă doar prin senzația de stres
Identificarea problemei este îngreunată de faptul că stresul prelungit nu se manifestă neapărat printr-o senzație clară de stres.
Adesea, ies în prim-plan cu totul alte dificultăți.
De exemplu:
- dureri articulare persistente sau recurente,
- tulburări de somn,
- modificări ale greutății corporale,
- leziuni frecvente,
- recuperare mai lentă,
- stagnarea performanței,
- sau situații în care efectul terapiei durează doar puțin timp.
Prin urmare, stresul nu ar trebui privit exclusiv ca un fenomen psihic. El poate influența funcționarea întregului organism, iar efectele sale se pot manifesta în moduri diferite.
Ce se întâmplă dacă tratăm doar simptomul?
O zonă dureroasă sau inflamată poate, desigur, necesita tratament. O leziune trebuie reabilitată, terapia manuală poate ajuta în cazul unei tensiuni musculare crescute, iar uneori este necesară și o intervenție medicală sau chirurgicală.
Tratarea simptomului nu înseamnă însă automat că s-a schimbat și procesul care provoacă sau întreține problema. Dacă factorii cauzali ori cei care întrețin dificultățile rămân neschimbați, acestea pot reapărea în timp.
De aceea, în cazul problemelor recurente sau al celor care nu se ameliorează conform așteptărilor, este util să privim lucrurile în ansamblu. Să nu analizăm doar locul în care apare durerea, ci și solicitările la care este expusă persoana, felul în care doarme, timpul de care dispune pentru recuperare, sursele de stres din viața sa și modul în care reacționează la ele.
Desigur, aceasta nu înseamnă că stresul se află la originea fiecărei probleme a aparatului locomotor. Ideea este că, atunci când tratamentul obișnuit nu dă rezultatele așteptate, poate fi util să luăm în considerare și factori care nu țin direct de sistemul musculoscheletal.
Gestionarea stresului începe cu autocunoașterea
Nu există un prag universal al stresului, valabil pentru toată lumea.
Aceeași situație poate fi o provocare motivantă pentru o persoană și o povară considerabilă pentru alta. De aceea, este important să recunoaștem situațiile care ne provoacă stres în propria viață, felul în care reacționăm la ele și manifestările care ar putea avea legătură cu acestea.
Autocunoașterea este, așadar, importantă. Totuși, simpla conștientizare a problemei poate să nu fie suficientă. Pot fi utile și metodele care favorizează relaxarea organismului și recuperarea, precum:
- tehnicile de mindfulness pentru reducerea stresului,
- exercițiile de respirație,
- tehnicile de relaxare,
- yoga,
- tai chi,
- sau qigong.
La nevoie, un psiholog, un specialist în sănătate mintală sau un alt specialist cu pregătire adecvată poate ajuta la înțelegerea surselor de stres și a reacțiilor individuale la acestea.
Când stagnarea poate fi un semnal de avertizare
Dificultățile de recuperare pot reprezenta un semnal important și pentru profesioniștii care lucrează cu mișcarea. Merită analizat contextul mai larg, de exemplu atunci când:
- starea clientului sau a pacientului nu se îmbunătățește în ritmul așteptat,
- antrenamentul nu aduce progresul urmărit,
- fizioterapia nu oferă rezultatele așteptate,
- aceleași leziuni reapar în mod repetat,
- sau efectul terapiei manuale este doar de scurtă durată.
În asemenea cazuri, poate exista și un factor care nu ține direct de aparatul locomotor, dar care influențează capacitatea organismului de a se recupera. Soluția nu este neapărat ca un singur specialist să încerce să acopere toate domeniile. Mai important poate fi să recunoască momentul în care este utilă implicarea unui profesionist din altă specialitate.
Merită să privim recuperarea în ansamblu
Mișcarea, somnul, solicitarea psihică și recuperarea nu funcționează independent unele de altele. Ele se influențează permanent. De aceea, în cazul problemelor recurente, concentrarea exclusivă asupra locului în care se manifestă simptomul poate să nu fie suficientă.
Adesea, întrebarea mai utilă este: ce a dus la această stare și ce împiedică în prezent organismul să se recupereze?
Recuperarea nu ține doar de timpul pe care îl lăsăm între perioadele de solicitare. Contează și dacă reușim să identificăm factorii care apasă asupra organismului pe termen lung și dacă îi oferim cu adevărat condițiile necesare pentru a se reface.
Ivett Szabó: Medic internist, specialistă în medicina stilului de viață
Dóra Horváthová: Manager Social Media și Influencer Marketing, Fabulo