Osteopat, chiropractor, terapeut manual
Ați auzit probabil de toate aceste metode, dar, sincer, este ușor să fiți confuzi în privința a ceea ce înseamnă fiecare și a diferențelor dintre ele. Mulți oameni le folosesc greșit ca sinonime, ca și cum ar fi același lucru: un „puc” rapid care ar rezolva durerile de spate pentru totdeauna.
În realitate, este o concepție greșită! În acest articol, vom clarifica totul și vă vom explica pas cu pas care sunt asemănările dintre aceste profesii și care sunt cele mai importante diferențe.
Osteopatia – o metodă inovatoare de terapie manuală
Osteopatia a fost fondată în 1874 în SUA de către medicul Andrew Taylor Still. La doar zece ani, și-a ameliorat propria durere de cap sprijinindu-și gâtul pe o frânghie întinsă – un eveniment care a devenit ulterior una dintre primele confirmări ale filosofiei osteopatiei, despre legătura dintre structură și funcție. În 1870, a început să trateze coloana vertebrală prin manipulări manuale, pe care probabil le-a învățat de la vindecătorii amerindieni, o experiență pe care el însuși o considera „inspirație divină”. Cuvântul „osteopatie” provine din latinescul os (os) și din greco-latinul pathia (boală).
Still a respins tratamentele medicamentoase, adesea ineficiente sau dăunătoare pentru vremea sa, și a dezvoltat o abordare holistică, considerând că corpul are o capacitate înnăscută de a se vindeca, pe care a numit-o „autoreglare”. Funcționarea acestei autoreglări poate fi însă perturbată de modificări patologice ale coloanei vertebrale, pe care le-a numit „leziuni osteopatice” (termen astăzi mai frecvent numit „disfuncție somatică”). Aceasta este osteopatia parietală (structurală), care se concentrează pe sistemul musculo-scheletic – mușchi, oase și articulații – și urmărește identificarea și corectarea manuală a dezechilibrelor mecanice din organism.
Osteopatia a continuat să evolueze, iar în timp au apărut două domenii principale:
- Osteopatia craniosacrală: Această abordare se concentrează pe craniu, sacrum și dura mater (membrana dură care leagă aceste părți). Se bazează pe premisa că pulsațiile ritmice ale lichidului cefalorahidian generează mișcări subtile ale oaselor craniului și sacrului. Domeniul a fost dezvoltat de Dr. William Garner Sutherland în anii 1930.
- Osteopatia viscerală: Această ramură se axează pe mișcarea organelor interne (viscere) și pe relația lor cu țesuturile conjunctive înconjurătoare (fascia). Tehnica promovează funcția și mobilitatea optimă a organelor prin atingeri și mișcări ușoare, ritmice, aplicate zonei abdominale. A fost dezvoltată de Dr. Barral și echipa sa în anii 1980.
Dr. Andrew Taylor Still: „Find it, fix it and leave it alone!” (Găsește-l, repară-l și lasă-l așa.)
Prin urmare, osteopatia este prima școală care se concentrează pe diagnostic și tratament realizate cu ajutorul mâinilor. În prezent, educația osteopatică este împărțită în două ramuri principale: osteopatia medicală (DO), care în SUA oferă o pregătire medicală completă și acreditări echivalente cu o diplomă de medic, și osteopatia non-medicală (osteopatie BSc/MSc). Această ultimă ramură este predominantă în Europa și în alte regiuni, fiind de obicei un program postuniversitar de 4-5 ani, al cărui absolvenți practică terapia manuală, dar în majoritatea țărilor nu dețin licență medicală (MD).
Chiropractica – o imitație cu prea mult succes?
Chiropractica (chiropractic, anterior chiropraxy) a fost fondată în SUA în 1895 de Daniel David Palmer (D.D. Palmer). Palmer, fost vindecător spiritual și magnetizator, după propriile sale cuvinte, i-a corectat auzul portarului Harvey Lillard când a descoperit o vertebră „dislocată” în coloana vertebrală și a ajustat-o manual. Numele provine din grecescul cheir (mână) și praxis (practică, acțiune).
Conform teoriei originale a lui Palmer, cauza a 95% din boli este o „subluxație” a coloanei vertebrale („mini-dislocație” a articulațiilor mici dintre vertebre), care blochează fluxul vital al „inteligenței înnăscute”. Scopul chiropracticii era exclusiv de a „corecta” această subluxație prin manipulare (ajustare) spinală și, astfel, de a trata bolile organelor interne. Totuși, existența acestui fenomen nu poate fi dovedită obiectiv (de exemplu, prin radiografie) și nu corespunde termenului medical utilizat în mod obișnuit, subluxație, care desemnează o dislocare parțială a unei articulații.
Ca om de afaceri perspicace, Palmer a recunoscut lipsa medicilor la acea vreme și, deși a negat-o întotdeauna, a adoptat în mod clar metodele osteopatiei (conform legendei, se presupune că prin spiritul unui osteopat decedat pe nume Atkinson). Chiropractica are două ramuri filozofice principale: „straights”, care se concentrează exclusiv pe manipularea coloanei vertebrale pentru corectarea subluxațiilor, și „mixers”, care combină manipularea cu alte metode (de exemplu, exerciții de reabilitare sau tehnici de țesut moale). A doua ramură este în general acceptată și majoritatea chiropracticienilor de astăzi aparțin acesteia..
Daniel David Palmer și fiul său, B.J. Palmer (care mai târziu a devenit o figură importantă în domeniul chiropracticii), au avut o dezbatere publică aprinsă privind direcția în care ar trebui să se dezvolte acest domeniu
În Statele Unite și Canada, chiropractica este un program universitar de 4-8 ani, după care chiropracticienii primesc titlul de Doctor în Chiropractică. Deși există instituții recunoscute în Europa și Australia care oferă, de obicei, programe de masterat (MSc) de 4-6 ani, în unele regiuni ale Europei această diplomă nu este considerată echivalentă cu o diplomă medicală.
Terapia manuală – un element fundamental al unei abordări moderne de reabilitare
Terapia manuală (medicina manuală) utilizează tehnici aplicate cu mâinile pentru a diagnostica și trata tulburările funcționale reversibile ale sistemului musculo-scheletic (coloana vertebrală și articulațiile periferice). Nu are un fondator unic, ci s-a format și s-a dezvoltat științific în a doua jumătate a secolului XX, ca rezultat al muncii mai multor cercetători. Numele provine din latinescul manus (mână) și grecescul therapeia (tratament, îngrijire), însemnând, așadar, „tratament cu mâinile”.
Cei mai importanți experți:
James Cyriax – Fundamentele diagnosticului ortopedic, masajul profund.
Freddy Kaltenborn – Fundamentele biomecanicii (a articulațiilor).
Olaf Evjenth – Răspândirea conceptului Kaltenborn; tehnici de stretching.
Geoffrey Maitland – Mobilizare oscilatorie (ritmică); reevaluare.
Robin McKenzie – Exerciții active (MDT); principiul centralizării.
Stanley Paris – Dezvoltarea tehnicilor de manipulare; examinarea coloanei vertebrale.
Vladimir Janda – Teoria echilibrului și disfuncției musculare.
Robert Maigne – Abordarea medicală a coloanei vertebrale; sindromul Maigne.
Lawrence Jones – Tehnica Strain-Counterstrain (terapie pozițională).
Jan De Vries – Tehnici de energie musculară (MET).
Volodimir Barvicsenko – Fondatorul școlii de diagnostic est-europene.
Karel Lewit – Organizarea științifică a terapiei manuale.
Dr. Ormos Gábor – Pionier al terapiei manuale în Ungaria
Prof. Karel Lewit: „Oricine examinează doar coloana vertebrală se va înșela la două treimi dintre pacienți“
Urmează principiile medicinei bazate pe dovezi și, prin urmare, nu atribuie toate bolile unei singure teorii (cum ar fi osteopatia sau chiropractica), ci se concentrează pe cauzele biomecanice și funcționale ale întregului sistem musculo-scheletic. Spectrul tehnicilor este variat (tehnici de energie musculară, mobilizare, manipulare atunci când este necesar), iar scopul principal este ameliorarea durerii și restabilirea funcției normale a articulațiilor și țesuturilor moi.
Viitorul vindecării manuale
Osteopatia și chiropractica reprezintă dezvoltarea tehnicilor manuale tradiționale într-un sistem unificat, iar aceste două abordări au evoluat semnificativ de-a lungul timpului. Ulterior, terapia manuală a integrat acest sistem cu dovezi științifice moderne, astfel încât astăzi tehnicile celor trei discipline se suprapun considerabil, iar metodele lor sunt din ce în ce mai des combinate.
Ca instructor, observ că stăpânirea tehnicilor reprezintă partea ușoară; adevărata esență a acestei profesii constă – în conformitate cu schimbarea actuală de paradigmă – în alegerea conștientă a ceea ce, de ce și cum să fie utilizat. Astăzi știm că mecanismul de acțiune al terapiei manuale nu este unul mecanic („readucerea la loc”), ci implică un set de reacții neurofiziologice.
Autor: Szűcs Krisztián - instructor, expert în terapie manuală